Vânzătorul de îngheţată

Toţi îl iubeam.
Îl întâlneam în vacanţele de vară, la intervale de câteva zile, pe uliţele din satul bunicilor. Împingea toneta pe a cărei vopsea scorojită încă se mai distingeau biluţele colorate, îngrămădite în cornete ce păreau mereu prea mici.
Din loc în loc se oprea şi îşi ademenea micii muşterii. Ne ridicam fericiţi din praful uliţelor şi ne grăbeam spre case pentru a cere părinţilor bănuţul necesar cumpărării clipelor de răcoare aromată. Pentru că azi era „cu bani”.
Aşa striga vânzătorul de îngheţată, printre cetele de pofticioşi: „Azi cu bani, mâine fără bani!” Şi nu ştiu cum se făcea, dar în satul acela uitat de lume, vânzătorul de îngheţată ajungea tot în zile „cu bani”. Niciun copil nu-şi amintea să fi primit vreodată aroma colorată „fără bani”.
Ne înşiram în faţa lui, zâmbind. Îi întindeam pumnul mic în care strângeam cu grijă bănuţul încălzit de atâta dorinţă iar cu cealaltă mână primeam, aproape cu evlavie, cornetul.
După ce şi ultimul dintre noi îşi lua porţia de fericire, vânzătorul de îngheţată pleca mulţumit, nu înainte de a ne asigura că îi suntem la fel de dragi pe cât ne este el nouă şi că aşteaptă următoarea întâlnire cu tot atâta nerăbdare. Şi, cine ştie? Poate data viitoare va fi o zi „fără bani”...
Într-o vară, toneta apăruse şi a doua zi.
Ne-am privit uimiţi de atât nesperat noroc şi am alergat după ea. Demult nu mai văzuseră acele uliţe atâta fericire!
Dar vânzătorul de îngheţată striga în gura mare: „Azi cu bani, mâine fără bani!” fără să-i pese că ne înşela aşteptările. Că „azi” trebuia să fie „fără bani”.
- Fără bani? Ia uite la ei, împieliţaţii! Hai, căraţi-vă de aici! Frumos v-au învăţat părinţii! Să cerşiţi! se stropşise el, supărat de îndrăzneala noastră.
- Dar ai zis că mâine...
- La fel spun şi acum: mâine! Azi, însă, e cu bani!
Niciunul dintre noi nu avea bănuţul pregătit în pumn. Şi nimeni nu s-a grăbit spre casă pentru a-l cere. Ne-am reluat jocul uitat în ţărâna drumului şi ne-am ascuns în adâncuri de suflete una din primele dezamăgiri pe care viaţa ni le rezervase.
De atunci nimeni nu l-a mai iubit pe vânzătorul de îngheţată.
*
Am crescut. Nu mai tânjesc demult după cupele reci şi colorate.
Dar am învăţat că viaţa e un vânzător de îngheţată care aşteaptă să-ţi deschizi pumnul şi să-i întinzi bănuţul pentru fiecare aromă pe care ţi-o oferă. Astăzi. Nu există mâine.

după iarna aceasta mai vine o iarnă

după iarna aceasta mai vine o iarnă
dar în loc de zăpezi vor fi îngeri căzuţi
să le-ntindem smeriţi câte-un loc să se-aştearnă
când coboară în noi temători şi tăcuţi

s-adunăm din noroi sfinţii şterşi şi himerici
să le dăm sfiiciuni şi culori înapoi
rânduit aşezaţi pe pereţi de biserici
să privească zâmbind la copiii din noi

înviaţi şi senini vor rămâne-n icoane
arcuindu-şi mirări în priviri de părinţi
noi vom fi lângă ei doar tăcute coloane
lumânări care ardem pios şi cuminţi

după iarna aceasta mai vine o iarnă
în copiii ce-am fost s-o primim ca pe-un dar
să lăsăm albul ei de lumini să se cearnă
peste zidul din noi preschimbat în altar

Legenda

Lorelei

aici e locul morţii se pârjolesc cărări
când dansuri de fecioară cu-ntunecat alai
coboară de pe steiuri cu magice cântări
aici sunt doar tenebre aici e Lorelei

*
când zorii-ncep s-apară să depene-o poveste
e răsărit de ziuă pe estic mal de Rin
se sparg în cioburi norii de ale stâncii creste
corăbii mari cu pânze pe unda apei vin

de jos adie Rinul o slabă unduire
e linişte deplină aici în înălţimi
şi-un corb pătează cerul cu neagră fâlfâire
se îngustează apa cuprinsă de-adâncimi

o stâncă ce-a prins viaţă ce aur poartă-n plete
şi parcă trupu-i tânăr e-nfipt în veşnicii
în ochii ei ca noaptea se împletesc legende
iubiri cu crai şi zâne din cărţi pentru copii

pe mal făptura blândă îşi plânge fericirea
şi plânsu-i cade-n ape din norii trişti şi grei
priviţi-o mai aproape şi-a împietrit iubirea
şi Rinul poartă-n unde doar lacrimi de-ale ei

când o zăresc corăbii se sparg pe rând lovite
de dragostea-mpietrită ce i-a căzut în Rin
din trupul ei de nimfă clepsidre adormite
ademenesc cu moartea corăbii care vin
*
este apus de ziuă pe estic mal de Rin
tenebrele se-arată într-un grăbit alai
să-i picure legendei şi umbre în lumini
din unda neagră-a apei zâmbeşte Lorelei

iarna asta va ninge cu zăpezile noastre

tatălui meu

va cădea prima zăpadă peste tine
peste regina-nopţii ce-ţi creşte pe piept
ca şi cum i-ai ţine în palme rădăcinile

mă gândesc că e bine că ţi-am lăsat căciula brumărie pe cap
şi ţi-am pus costumul cel gros
mereu îţi era frig te lipeai de sobă şi zâmbeai
îţi plăcea căldura ce-ţi intra în trup ca o moarte

afară ningea
eu vibram de bucuria săniuţei care nu mai avea răbdare
tu te înălţai până în tavan şi puneai steaua în vârful bradului
îmi lăsam capul pe spate şi ronţăiam bomboane
aşa îmi amintesc eu Crăciunul

ningea mereu în iernile noastre
aşezam fulgii în poze zimţate să-i avem mai târziu
cum punea mama borcanele cu dulceaţă sus pe dulap
mai sunt zile spunea tu râdeai
mie îmi creşteau pe ascuns mustăţi dulci şi roşii

iarna asta va ninge cu zăpezile noastre
când voi deschide albumul
îmi vei zâmbi cu gropiţe ca şi cum m-aş privi în oglindă
apoi vei aşeza steaua sus mult mai sus
îmi voi lăsa capul pe spate şi voi ronţăi bomboane cu ochii pe cer
în primul meu Crăciun de orfan

Toamnă fără tine

nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer

plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
din luminile lor nu rămân decât umbrele reci
când te-aşterni peste mine

am rămas închisă în toamna asta
ca o icoană într-un schit părăsit
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?

scrisoare de ziua ta

ciornă

mă cunoşti sunt eu cea care în urmă cu mult timp purtam cu mândrie cravata de pionier o primisem cu un an mai târziu decât sora mea şi refuzasem să înţeleg că vârsta era de vină mai ales că eu luasem premiul II iar ea III o meritam deci mai mult ca ea asta era evident pentru mine de aceea plânsesem
când am primit-o am ştiut că şi tu mă iubeşti aşa îmi explic tremurul ce-l aveam în glas când am depus jurământul cu mâna pe tricolor de emoţie uitasem că trebuie să-mi spun numele şi mi l-am rostit abia la sfârşit când toţi ceilalţi tăceau şi m-au privit cu uimire apoi au izbucnit în râs sunt convinsă că nu m-ai uitat
ce norocoasă mă simţeam când doamna trifu ne povestea la ora de română despre marii noştri scriitori sau când citeam cărţile în care aceştia vorbeau despre tine pe atunci credeam că doar aici la răspântia unde te-a aşezat destinul „sare din pământ norocul”
sufeream când lecţiile de istorie ale domnului conta îţi mai decupau o bucată din trup şi îmi îndreptam la gât cravata roşie cu tricolor care se strâmbase în timpul pauzei îmi spuneam că trebuie să stea drept sângele eroilor tivit cu grâne şi cu cer doar atât puteam face pentru ei era ca o reculegere
într-a V-a m-a uimit frumuseţea turnului eiffel desenat pe coperta cărţii de franceză apoi i-am aflat şi pe balzac pe shakespeare şi pe goethe şi aşa am început să visez şi la alte geografii decât a ta
au trecut anii şi visurile mi s-au împlinit la început m-am simţit ca un copil care intră pentru prima dată într-o cofetărie şi află că mai există şi alte prăjituri în afara cornuleţelor bunicii mă ademenea un miraj de forme şi culori iar gustul nu putea fi decât grozav îmi spuneam
poate m-am mai rătăcit uneori printre rafturi colorate poate m-am mai revoltat alteori că bunica frământa mereu aceleaşi aluaturi şi umbla tot în opinci
dar acum ştiu că locul meu e aici şi chiar dacă nu voi spune că „dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic” voi spune totuşi că tu eşti locul acela minunat de care am nevoie acel loc „care nu e nici rău nici bun, căci există deasupra greşelilor şi-l iubim fără obiecţii”
vezi acum te iubesc din nou necondiţionat cum te iubeam atunci când purtam cravata roşie la gât doar că dragostea mea de azi e mai profundă pentru că acum ştiu
ţi-am scris această scrisoare pentru că e ziua ta
La mulţi ani, România!
*
Citatele aparţin, în ordinea aşezării lor în text, autorilor Tudor Arghezi, Petre Ţuţea şi Octavian Paler

Gânduri

pentru mineri

M-am născut în Vale.
Printre lucrurile care mi-au desenat începutul de viaţă s-au numărat munţii care se înălţau din spatele grădinii, Jiul care ducea în apele sale o parte din negrul cărbunelui, şcoala cu oglinda mare, din hol, deasupra căreia tronau cuvintele: „Elev, controlează-ţi ţinuta!” şi... înmormântările. Dureroasele înmormântări de... părţi din trupuri de mineri.

Despre mineriade şi despre cei care sunt vinovaţi de producerea lor voi lăsa istoria să vorbească. Nu-mi rămâne decât să sper că o va face corect.

Eu ştiu doar ceea ce am văzut.
Acolo, în Vale, soarele răsărea şi apunea altfel. O geografie a locului pe care o pot înţelege doar cei care ştiu că „noroc bun!” înseamnă speranţă pentru încă un petec de viaţă. Ziua se împărţea în „şuturi” îmbrăcate în şube gri şi târâte în cizme grele, de cauciuc. Pentru cei care ieşeau din şut începea o nouă zi. Pentru cei care intrau cerul se însera, înnegrindu-se.
De altfel, în Vale, totul se înnegrea...
Şi oamenii de zăpadă făcuţi de noi, copiii.
Şi oamenii adevăraţi întorşi din burta pământului.
Îi deosebeam după suflete.

Copiii de mineri erau altfel decât noi, ceilalţi copii.
Aveau, de multe ori, ceva în plus: o bicicletă, o săniuţă, o ciocolată. Şi, de cele mai multe ori, ceva în minus: un tată, un frate, un unchi. Iar sărutul părintesc pe care-l purtau pe tâmple era mai fierbinte... pentru că putea fi, oricând, ultimul.
Îmi voi aminti mereu de şotroanele din mijlocul străzii, întrerupte de câte un cortegiu funerar. Şi dacă trupul acela pământiu din sicriu era întreg, se chema că aveam de-a face cu o înmormântare... fericită.
Mulţi mineri rămâneau doar simple nume pe o listă lungă şi tristă. Familiile lor aprindeau candele la capul sicrielor goale sau în care odihnea doar o parte din trupul celui drag...

Vorbesc la trecut despre Vale aşa cum vorbesc despre copilăria mea.
Am plecat demult de acolo. Uneori mai trec munţii şi mă întorc în această Vale a Plângerii. Şi inima mi se strânge când mă întâmpină acelaşi negru aşternut peste case, peste pomi, peste străzi... ca o moarte... O moarte care, din când în când, îşi întinde mâna să mai apuce încă o viaţă...
Îi este atât de uşor să o facă!
*
Las aici „Imnul minerilor” cântat de Tatiana Stepa, o prietenă din copilărie. Am împărţit cu ea şi potecile munţilor, şi tăcerea pietrelor de pe malul Jiului, şi şotroanele întrerupte de prea multe cortegii funerare. Tatiana este ea însăşi o fiică a minei.